Crimă şi pedeapsă

crima si pedeapsa

Despre: Crimă şi pedeapsă
Autor: Fyodor Dostoyevsky

De pe-acum pot spune că aceasta nu e o recenzie pe măsura cărții. Oricât m-aş strădui, cu priceperea mea, nu-i pot face dreptate, cu atât mai mult dacă mă străduiesc să fie „spoiler-free”: urmează deci o parte dintre impresii (exact cât să nu strice surpriza citirii ei) şi un îndemn să începeţi s-o citiţi cât mai curând, pentru că este absolut grozavă!

„Crimă şi pedeapsă” a fost, așa, un talmeş-balmeş de gânduri, emoții și realitate, pe care le-am simțit şi individual şi pe toate odată, amestecate, aşa cum sunt ele în viața de zi cu zi. Este o artă să poți surprinde toată anxietatea, panica, frustrarea, remușcările cuiva, să faci să apară aievea, ca trăite exact în acel moment, și nu cred ca am citit altă carte care să reușească să le transpună pe toate în cuvinte. Iar asta îmi trezește o mare curiozitate despre cum era de fapt viața interioară a omului care a gândit și conceput o astfel de carte, dar și alte zeci de întrebări despre dileme morale şi religioase (reflecţia asupra crimelor în teribilitatea lor desăvârşită nu face decât să accentueze astfel de probleme).

Tânărul Raskolnikov, personajul principal, după ce renunţă la studii, trece printr-un episod intens din punct de vedere psihologic. Acţiunile lui sunt complet haotice, gândurile lui dezordonate, dar exact prin aceste detalii se evidenţiază talentul autorului de a reprezenta desăvârşit natura umană. Caracterizarea personajului este întregită cu un complex de superioritate (felul în care numeşte „păduchi” pe cei pe care îi consideră inferiori mi s-a părut amuzant chiar, în contextul intens al trăirilor sale). Remarcabil este faptul că focalizarea întregului roman pe tumultul său interior este completată mai departe de suferinţa celor din jurul său. Această suferinţă este cea care îl forţează în permanenţă să îşi reevalueze şi reinterpreteze faptele şi îl forţează, în ciuda tendinţei sale evidente de respingere a celor din jur, să ia parte activă în viaţa familiei şi cunoscuților.

Un factor esenţial pentru crearea vieţii interioare atât de bogate pentru un personaj este societatea rusească în sine. Pentru mine era enigmatică: nu-i puteam vedea altfel pe ruși decât reci, distanți şi intimidanţi, dar cartea mi-a completat imaginea cu scene atât de detaliate cât să îmi zburlească părul, să mă facă să mă simt în mijlocul poveştii, martoră la cruzime şi sărăcie, de faţă la critica şi condamnarea persoanelor pe baza aparenţelor, aproape de suferinţa dar şi de iubirea lor necondiţionată.

Şi cu toate astea, nu aceste scene impresionante sunt ceea ce mi s-a părut că ar da realism cărţii. Mai degrabă ambiguitatea morală a caracterului fiecărui personaj: nici măcar unul cu adevărat pur, dezinteresat, întrupare a noţiunii de „bun” din poveştile pe care le citesc de obicei. Fiecare este atât de complex şi atât de interesant conturat încât încadrarea în noţiuni de bine sau rău, oricât ar fi de clară şi de frumoasă (cui oare nu i-ar plăcea să trăiască într-un basm?), ar fi o limitare superficială.

M-am întrebat cum se disting clasicii de orice alţi scriitori. Tind să cred că prin intrebările pe care te determină să ţi le adresezi, iar „Crimă şi pedeapsă” mă face să întreb: Sunt eu un om bun? Ca şi concluzie, un roman psihologic despre suferinţă şi mortalitate care m-a emoţionat profund. Aştept păreri 🙂


Citate preferate:

Scornelile mincinoase sunt unicul privilegiu pe care-l are omul faţă de celelalte făpturi. Prin minciună, ajungem la adevăr! Sunt un om fiindcă ştiu să mint.

***

Doi flăcăi din mulțime înhață cîte un bici și se apropie în fuga să lovească calul din părți, fiecare de partea lui.
– Plesnește-l peste bot, peste ochi, peste ochi! striga Mikolka.
– Cântați, fraților! urlă cineva din căruţă, și toată lumea i se alătură.
Răsuna un cîntec de chef, o dairea și fluierăturile acompaniază refrenul. Muieruşca din căruță sparge alune în dinti si rîde.
Copilul aleargă pe lîngă căluț, se repede în faţa lui, vede cum este lovit peste ochi, chiar peste ochi! Plînge. Inima i se rupe de durere, lacrimile îi curg șiroaie. Unul dintre bătăuși îl atinge din greșeală peste fata; dar el nu simte nimic, își frînge mîinile, ţipă, se repede la bătrînul cel cărunt, cu barba albp, care dă din cap și con­damnă cele ce se petrec. O femeie îl ia de mână şi încearcă să-l ducă de acolo; dar el se smulge şi se repede din nou la caluţ.
Mârțoaga e gata sa cada, dar mai încearcă o data cu disperare sa zvîrle din picioare.
– Lua-te-ar naiba! urlă, furios, Mikolka.
Aruncă biciul, se apleacă şi scoate din fundul căruței o oiște lunga și groasă, o apuca de un capăt cu amândouă mîinile și o ridică deasupra iepei.
– O da gata! strigă lumea.
– E calul meu! zbiară Mikolka și lasă cu toată greutatea oiștea pe spinarea calului.
Răsună o lovitură grea.
– Dă-i, dă-i! De ce te-ai oprit? strigă câteva glasuri din mulțime.
– O omoară!
Mikola își face vînt pentru a doua oara și o nouă lovitură cade cu putere pe spinarea bietei mîrțoage. Crupa i se lasă în jos, dar iapa se saltă din nou, se opintește, trage din răsputeri, se smucește când într-o parte, cînd într-alta, ca sa urnească greutatea; dar şase bice o lovesc năprasnic din toate părțile, oiștea se ridică și se lasă din nou, încă o data și încă o data, cadențat, greu. Mikolka e în cul­mea furiei că nu poate să doboare iapa dintr-o lovitură.
– Are viaţă în ea! strigă lumea.
– Acușica are să cadă, fraților, acușica se isprăveşte! strigă altul.
– Dă-i una cu toporul, ce mai stai! Doboar-o dintr-o dată! strigă altul.
– He-ei, mânca-te-ar puricii să te mânânce! Feriți! răcnește Mikolka. Azvârle oiștea, se apleacă din nou în căruță și scoate de acolo o rangă de fier. Feriți! urlă el și cu toată puterea izbește în sărmanul căluț.
Lovitura spinteca aerul; căluțul se clatină, crupa i se lasă în jos; mai încearcă să se smucească o dată, dar ranga îi cade din nou, greu, pe spate, și el se prăbușește, ca și când i s-ar fi retezat toate cele patru picioare deodată.
– Doboară-l! strigă Mikolka și sare în neștire din căruță. Câțiva flăcăi, roșii și beți ca și el, apucă ce se nimerește – bice, beţe, oiștea – și se reped la căluțul ce-şi dă sufletul. Mikolka se oprește alături și lovește în neștire cu ranga în spinarea bietului ani­mal. Căluțul întinde botul, sufla greu și moare.
– L-a doborât! strigă mulțimea.
– Da’ de ce n-a vrut sa meargă la galop?
– E al meu! răcnește Mikolka cu ranga în mână, și ochii îi sînt injectați de ură.
S-a oprit privind cu părere de rău că nu mai are în cine da.

Despre Gandhi şi războiul fără violenţă (partea a II-a)

Gandhi

Gandhi

Despre: Gandhi: Și India va fi liberă!
Autor: José Frèches

India este un amestec de contradictii. Este amețitoare și agitată. Este aglomerată și abundentă în … absolut orice. Este sărăcie extremă și nepăsare față de lumea materială și este, în același timp, o luptă zilnică pentru obținerea unui venit minimal. Dar e clar că este unică și de o frumusețe deosebită, iar unul dintre factorii esențiali care au contribuit la păstrarea autenticității ei îl reprezintă Gandhi.

Din iubire nemărginită pentru țara sa, a cutreierat-o în lung și în lat, ca niciun altul, a străbătut oraș după oraș pentru a vorbi cu oamenii, pentru a-i sfătui, pentru a le fi alături în clipele cele mai dificile. Gandhi a ales cauze la rând, mici și mari, pe măsură ce apăreau, pentru care a luptat până la rezoluția dorită. Una dintre calitățile care l-au făcut remarcabil și care i-au adus până la urmă chiar aura de sfânt este aceea că mereu a crezut că mijloacele contează la fel de mult ca și scopul pe care îl vrea atins. Prin urmare, calea sa a fost întotdeauna dificilă, plină de obstacole chiar și din partea acelora cărora le reprezenta interesele, dar întotdeauna a fost și clară.

Fără violență, fără teamă, fără îndoieli, nu a cedat presiunilor britanice în fața nedreptăților asupra oamenilor de rând. Arma sa? Satyagraha (rezistența fără violență) și Postul negru. Lumea înceta întreaga activitate, oamenii se opreau și reflectau, în timp ce respectul și încrederea pe care le aveau pentru el depășeau orice neînțelegere, orice sacrificiu. Iar el, la rândul său, le-a răsplătit prin renunțarea la sine, prin conștientizarea că nu își mai aparține sieși, ci Indiei.

Gandhi a oprit oamenii din urmărirea orbească a stilului occidental și din copierea lui si i-a întors la tradițiile autentice indiene, în domenii variind de la modă până la reînvățarea folosirii vârtelniței la țesut. I-a învățat pe oameni să își susțină drepturile cu încredere de nezdruncinat și a insistat asupra importanței educației. Pas cu pas, India în sine a fost transformată. A înțeles ca trebuie să evolueze și să își exprime punctul de vedere. Independența a urmat, chiar dacă nu în cele mai fericite condiții, pentru că a rămas problematică dezbinarea între musulmani și hinduși, oricâte intervenții a avut Gandhi pentru a explica esența religiilor ca fiind aceeași: un singur și același Dumnezeu. Diferențele au generat un război civil sângeros, o ură fără sens care i-a adus și lui sfârșitul, după o viață trăită pentru susținerea nonviolenței. Și totuși, rămâne cunoscut ca fiind cel care a trezit sufletul Indiei și a fost fidel crezului său până în ultimul moment, chiar dacă asta a însemnat, deseori, chiar sacrificarea propriei libertăți.

Cartea este axată si pe relatarea destul de detaliată a motivației sale. Autorul încearcă o explicare a viziunii lui Gandhi pe puncte controversate din istoria Indiei: conflictul dintre hinduși și musulmani, divizarea Indiei în state independente, sistemul castelor, discriminarea. Dar și mai mult, se încearcă înțelegerea lui ca persoană, cu valorile și credințele sale. Pe mine, unele m-au șocat sau mi-au ridicat semne de întrebare, cum este încercarea lui Gandhi, bătrân fiind, de a își demonstra sieși că nu mai are nici un impuls sexual. În acest sens, a experimentat de câteva ori dormitul dezbrăcat lângă fete tinere din ashram-ul său. Explicația sa e că trebuie să te ferești de tentații doar atunci când simți anumite lucruri ca fiind tentații. Dacă ele nu reprezintă tentații pentru tine, nu ai de ce să te ferești. Pot întelege asta până la un punct, rațional îmi e clar, deși… dacă nu sunt tentații, ce rost are să reflectezi asupra lor sau să le testezi?

Ce mi s-a părut însă cu adevărat trist este că trăsătura sa cea mai de admirat, neabaterea de la principii, a fost și cea care l-a îndepărtat de proprii copii și chiar, câteodată, de soție. Poate era inevitabil, pentru că, ce e drept, nu știu nici măcar un exemplu de personalitate rămasă marcantă în istorie care să nu își fi neglijat familia pentru a se dedica lumii întregi. Acesta este cel mai mare sacrificiu, pe care puțini sunt capabili să îl facă. În cazul său, sacrificiul l-a transformat într-o legendă și, mai important, a adus alinare suferinței indienilor. Cum ar fi arătat India fără curajul său de a face „marșul sării”, fără curajul său de a posti până la moarte pentru a opri violențele? Fără o personalitate marcantă, care să genereze acest imbold, să împingă oamenii la acțiune, s-ar produce vreodată schimbări? Întreb…

Citate preferate:

Întemnițarea sa nu a făcut decât să îi sporească aura. Într-o zi, Vallabhbhai Patel l-a anunțat că în unele sate, țăranii lipeau efigia sa de zidurile templelor:
– Ai ajuns egalul unui zeu. Darshan-ul tău a devenit de neprețuit!
A gustat gluma doar pe jumătate. După părerea lui, manifestările acestea seamănă cu un fetișism de circ ce nu corespunde deloc ideii pe care și-a format-o despre lupta pe care o duce.
[…] – Aș prefera ca Satyagrha și ahimsa să fie mai bine înțelese. Cât despre efigia mea, întrucât nu sunt vreun model de frumusețe, îi deplâng sincer pe cei care o privesc…

***

Gandhi îi răspunse lui Pansari, privindu-l cu tristețe:
– Ceea ce mă diferențiază de Bose este că eu nu fac nicio distincție între mijloace și scopuri. Mi se pare că este la fel de rău să folosești mijloace nefaste pentru a-ți atinge obiectivele ca atunci când urmărești obiective nefaste în sine…

Despre Gandhi şi războiul fără violenţă (partea I)

GandhiDespre: Gandhi: Sunt un soldat al păcii (volumul 1)

Autor: José Frèches

Biografiile mă fascinează. Ele sunt singurele care pot dezvălui întreaga lume care formează un om: familia, credinţele, valorile, crezul, educaţia, experienţele – tot ce contribuie la crearea unei persoane, ca un puzzle uriaş. Iar nouă ne rămâne ca piesă cu piesă, alăturate, să reconstruim, să înţelegem măreţia şi simplitatea lui Gandhi.

Ce mi-a atras atenţia, în primul rând, este stăruința în convingerile sale, încă de mic copil. Era o zicală românească, veche, importantă pentru că edifică principiul câștigării și păstrării încrederii cuiva: „Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou”. Cu alte cuvinte, singura cale spre a fi sincer cu tine însuţi, spre a avea respectul celor din jur şi încrederea acestora, este să aplici convingerile, principiile corecte până în cele mai mici acţiuni. Dacă nu faci asta, în momentele cruciale vei avea îndoieli cu privire la calea de urmat: un fapt minor greșit va crea condițiile greșelilor majore. Iar Gandhi refuzând să copieze când era elev, în ciuda îndemnului profesorului care era speriat de inspecţie, mi s-a părut cel mai frumos şi mai grăitor exemplu în acest sens. Este nevoie tot de corectitudinea unui copil, naivitatea şi inocenţa acestuia în judecarea comportamentului celor din jur pentru a reflecta și la ideea că oricât de pioşi erau, indienii nu aplicau şi la alte caste generozitatea cu care se mândreau (cum este cazul mamei sale, care îl îndepărtează speriata pe copil de un dalit- cel care curăţa latrinele şi pe care tradiţia cere să îl ignori şi să nu îl atingi pentru a nu deveni impur).

Primul volum al romanului este unul care marchează evoluţia de la copilărie la un tânăr adult şi este presărat și cu descrierile unor momente precum: căsătoria, proprii copii, pierderea părinţilor, studiile şi, nu în ultimul rând, începutul luptei împotriva nedreptăţii. Gandhi era un tânăr firav și foarte timid. Primul său discurs, deşi strălucit scris, trebuie să fie citit de altcineva pentru că, în faţa mulţimii, el se blochează. Timiditatea îl făcuse şi în trecut să cedeze şi, spre exemplu, să mănânce carne, din dorinţa de a fi acceptat de prieteni, deşi contravenea dorinţelor proprii. El este într-o permanentă luptă cu sine, tocmai ca să îşi învingă această timiditate. Îşi alege cu grijă bătăliile – dar, bineînţeles, şi aceasta e o artă pe care o învaţă pe parcurs: bătăliile care nu au sens pur şi simplu le evită, deoarece înţelege importanţa şi necesitatea investirii energiei şi curajului în acelea care contează.

Ce este remarcabil cu adevărat la Gandhi este forţa sa interioară. Aceasta provine din fidelitatea faţă de convingeri şi practicarea acestora în viaţa de zi cu zi, fără discriminări în generozitatea şi iubirea faţă de semeni. Primul volum al acestui roman explică începutul luptei sale pentru apărarea drepturilor indienilor din Africa de Sud. „Luptă” nu este neapărat cel mai potrivit cuvânt având în vedere rezistenţa paşnică, fără urmă de violenţă pe care a impus-o pentru sine şi pentru cei care l-au urmat în apărarea cauzei sale. Neobosit, a avut încredere în modul de abordare care presupune întâi dăruire şi apoi aşteptări. Aşa a început să îi înveţe pe indieni (musulmani şi hinduşi deopotrivă) cum să îşi trateze clienţii şi angajatorii- cu respect şi corectitudine pentru a le arăta că indienii sunt un popor căruia nu ai ce să îi reproşezi. A înţeles că pentru a cere drepturi trebuie să îşi determine co-naţionalii să se supună întâi obligaţiilor (bineînţeles, acelor legi care erau egale şi pentru albi şi pentru negri în aceeaşi măsură). A creat chiar o comunitate auto-suficientă pentru a avea o forţă unită – comunitate în care a început şi procesul de alfabetizare pentru indienii care înţelegeau importanţa educaţiei.

Pe plan personal, este impresionant faptul că a reuşit să învingă şi să se detaşeze de pasiunile lumeşti (mancare, sex, confort personal, dorinţe de îmbogăţire – nici una nu a însemnat nimic pentru el) şi mai mult, a reuşit să îi inspire pe cei din jur la acelaşi lucru. O astfel de detaşare i-a permis să nu sufere în momente în care a fost încarcerat şi să depăşească fără îndoieli şi fără a se lăsa copleşit problemele ivite în calea sa de luptă paşnică (satyagraha).

Citate preferate:

– Da, domnule Gokhale. Aveţi dreptate, sunt mult prea timid. La drept vorbind, încă nu am găsit leac pentru asta.
– Trebuie să ieşi din cocon. Viermele de mătase iese din cocon. Dacă nu, nu se transformă în fluture.
De teamă să nu îl supere pe brahman, nu îndrăzneşte să îi răspundă în glumă că dacă viermele de mătase iese din cocon nu mai există mătase, dar se limitează să îi mulţumească pentru propunerea sa amabilă.

Creatorul ne-a desenat pe toţi cu aceeaşi pensulă. Fiecare dintre noi ară în sine acelaşi lot divin. Să nu respecţi o singura fiinţă umană înseamnă să nu te respecţi pe tine însuţi. Aş merge chiar mai departe. Dacă îi ai în vizor pe oameni şi nu acţiunile sau sistemele la care iau parte înseamnă să declanşezi cercul interminabil al violenţei, să deschizi supapele rezervorului plin de ură care, din păcate, este latent în fiecare dintre noi. Prefer să îmi folosesc energia încercând să sec acest rezervor. Cel care nu foloseşte violenţa este mult mai puternic decât cel care i se abandonează.

P.S. Curând veți putea regăsi și impresiile despre continuarea acestui roman – volumul al doilea: „Gandhi: Si India va fi liberă!”.

Lumina ce se stinge

Despre: Dying of the Light (Lumina ce se stinge)
Autor: George R. R. Martin

Cu cât mă gândesc mai mult la această carte, cu atât îmi dau seama că îmi este foarte dificil să îmi exprim impresiile legate de ea. Poate sunt emoții așa încâlcite din cauza finalului care mi-a dat cel mai enervant sentiment: acela care apare atunci când întâlnești ceva fără o concluzie clară, și, bineinteles, preferabil una în linia „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Poate din cauză că îmi creasem alte așteptări, și dacă e cineva care să îți dea așteptări peste cap și să te surprindă, George Martin este printre cei mai buni. Poate pentru că întotdeauna mă regăsesc tânjind după lumi în alb-negru, cu concepte de bine și rău clar definite iar viața, ca și cartea de față, are predilecție spre zonele intermediare.

Începutul a fost promițător: pe o planetă care moare încet, după ce a găzduit un amestec de culturi și civilizații din tot universul în cadrul unui festival, avem parte de reîntâlnirea unor vechi îndrăgostiți. Cadrul este cât se poate de „feeric”: vegetație formată din plante care sugrumă viața altor plante (chokers), plante născute din experimente, mai mulți sori dintre care cel mare este numit „Fat Satan”, orașe părăsite în care se aude muzică stranie care îndeamnă la sinucidere și, bineînțeles, legende despre sporturi cu vânători de oameni.

Suntem introduși apoi în lumea kavalar – o lume cu tradiții învechite, influențate prea mult de bătălii dificile, o lume cu o cultură străveche pe moarte, pe punctul de a fi complet înlocuită de ceva nou. Cea mai importantă trăsătură a acesteia este organizarea societății: majoritatea femeilor ținute împreună, cu rol doar de procreare, bărbații fiind aceia care împărtășeau pe viață o legătură (fiind teyn unul altuia – ceva între frați și soți). Personajul principal, Dirk t’Larien, ajunge pe această planetă, Worlorn, la chemarea fostei sale iubite, Gwen, pe care o regăsește într-o conjuctură ciudată, ca un fel de soție (betheyn) pentru doi teyn kavalar.

Având aceste premise, partea de psihologie a cărții nu putea fi decât fascinantă: explorarea sentimentelor mixte, confuze, generate de revedere pentru foștii îndrăgostiți, situația cel puțin stânjenitoare generată de interacțiunea dintre noul „soț” Jaantony, partenerul acestuia, Garse, și vechii iubiți, explorarea societății patriarhale și a primelor crâmpeie de schimbare precum și rezistența pe care societatea conservatoare o manifestă. Toate sunt aspecte în legătură cu care fiecare poate avea pareri diferite, dar pe care nu ai cum sa nu le legi de experiențe proprii sau probleme de actualitate.

Cărțile S.F., dintre toate genurile, îmi pare că îi lasă unui scriitor o libertate nemaipomenită când vine vorba de antrenarea imaginației în crearea unei culturi complet noi și diferite, dar oricât de departe în timp și spațiu este acea cultură, nu o putem judeca decât prin prisma a ceea ce cunoaștem deja. Și atunci, comparațiile și ideile generate sunt cât se poate de interesante.
Unul dintre conceptele care mi-au dat de gândit este legat de natura denumirilor: un lucru fără nume este lipsit de substanță, iar în momentul în care pui o denumire unui lucru, acel lucru (obiect, relație, rol) cumva devine o realitate definită astfel. Cuvintele ne construiesc complet realitatea înconjurătoare: rolul de soție, iubită, prietenă, dușman devine oficial numai în momentul în care cuvintele impun acest statut, definesc acea relație. Conceptul poate părea banal sau lipsit de importanță, dar reflectă, încă o dată, semnificația și influența majoră pe care acestea o pot avea: de la modul în care te adresezi iubitei la modul în care te adresezi unui necunoscut sau modul în care discuți și definești noi concepte, cuvintele folosite creează imaginea realității noastre. Și aici, cartea a reușit să îmi declanșeze o serie de întrebări „existențiale”: cât din realitate este așa cum o văd eu și cât este doar imaginea dorințelor mele? Cât mă mint pe mine însămi cu cuvinte pretențioase pentru a nu da atenție și a nu înfrunta cu adevărat potențiale temeri sau conflicte? Acestea sunt și dilemele lui Gwen și, deși expuse succint, sunt elemente care ne dau de reflectat. Eu le găsesc ca fiind parte naturală din farmecul celor mai bune cărți: dacă de răspunsuri ducem mereu lipsă, un început bun pe calea auto-cunoașterii e să avem, cel puțin, întrebările potrivite.

Pe de altă parte, autorul a insistat nu numai asupra acestei componente a cunoașterii unei culturi, prin înțelegerea denumirilor folosite, ci și asupra importanței cunoașterii istoriei și a tradițiilor. Și mai mult, el a evidențiat cum călătorii nu fac acest efort și merg, în schimb, pe presupuneri și idei familiare pe care le aplică tuturor celor întâlniți, fără discriminare. Cu alte cuvinte, este condamnată ignoranța ca generatoare a prejudecăților și conflictelor.

Bineînțeles, cartea este una de acțiune: avem parte de intrigi, evadări, urmăriri, dueluri, coduri de onoare de respectat, scene de violență și toate, cu amestecul de elemente care te pun pe gânduri, creează o stare de suspans și nerăbdare imediat ce ești prins în miezul întâmplărilor. Și dacă, în plus, adăugăm amănuntul că este primul roman scris de George Martin, mult înaintea seriei „Game of thrones”, este de înțeles cum de am găsit titlul imposibil de refuzat.

Citate preferate:

Ea ridică din umeri. „M-am mințit singură”, a spus, „și l-am lăsat pe Jaan să mă mintă, deși am impresia că el crede sincer toate minciunile frumoase pe care mi le spune. Eram pregătită pentru el, Dirk, și aveam nevoie de el, și îl iubeam. Iar el nu avea o brațară de fier-și-foc să îmi dea. Pe aceasta o dăduse deja, așa că mi-a oferit numai jad-și-argint, și eu am acceptat doar pentru a-i fi aproape, cu doar o vagă înțelegere a ce înseamnă. Te pierdusem pe tine cu puțin timp înainte. Nu vroiam ca și Jaan să plece. Așa că mi-am pus brățărica și am zis tare „Sunt mai mult decât betheyn”, de parcă asta ar fi făcut vreo diferență. Dă-i unui lucru un nume și cumva asta va ajunge să fie. Din punctul de vedere al lui Garse, sunt betheyn pentru Jaan și cro-betheyn pentru el, și asta e tot. Numele definesc legăturile și îndatoririle. Ce ar putea fi mai mult? Pentru orice alt Kavalar e la fel. Când încerc să cresc, să îmi depășesc denumirea, Garse e acolo, furios, să strige „betheyn!” către mine.

Mic dejun la Tiffany

Despre: Mic dejun la Tiffany
Autor: Truman Capote

Breakfast at Tiffany's

Breakfast at Tiffany’s***

Chiar dacă nu știi nimic despre film, când citești această carte este foarte dificil să nu îți imaginezi o Holly Gollightly frumoasă, cu ochi mari și naivi și coafuri elaborate: Audrey Hepburn în persoană. Felul în care autorul povestește despre ea, din amintiri, scoate la iveală o fire calculată, rece, incapabilă de implicare cu toată inima într-o relație, chiar dacă, aparent, este sufletul petrecerilor și de o inocență duioasă.

Cu toate acestea, trăsătura pe care am găsit-o ca fiind cea mai captivantă este misterul care o înconjoară. Tocmai acest văl care o face atât de inaccesibilă este cel care reușește să o și transforme în obsesie pentru narator. Tot misterul este cel care o face atât de feminină, chiar dacă, după limbaj și având în minte perioada în care are loc acțiunea, ea poate fi considerată, de altfel, vulgară. Și totuși, nu poți să o găsești așa. Este prea gingașă pentru asta. Când cele două imagini se suprapun sau se contrazic, victorioasă apare întotdeauna personalitatea actriței care a reușit să se impună și să șteargă vulgaritatea personajului cărții, ba, mai mult, chiar să îi dea un aer sofisticat și elegant.

Povestea se desfășoară în arhi-cunoscutul New York, făcând intrarea în atmosferă foarte rapidă și reprezentând locul ideal pentru o făptură sălbatică, așa cum se descrie ea însăși, o făptură menită să fie liberă. Deși poate părea că are nevoie de protecție și grijă, ea demonstrează că este descurcăreață și curajoasă. Înțelege riscurile implicate în a ajuta un condamnat la închisoare și totuși si le asumă fără regrete. Iar acest amestec de riscuri asumate și momente de vulnerabilitate îi dau, din nou, un aer misterios, din nou o fac de neînțeles și ea apare cu atât mai mult, mai interesantă. Cititorul rămâne prins și contrariat de ipostazele diferite și parte din farmecul cărții este tocmai această parte a neînțelegerii firii ei reale: în nici un moment nu poți fi sigur că o judeci corect, sau mai degraba, ți se pare mereu că o judeci corect și apoi îți dai seama că te-ai înșelat din nou.

Naivă sau șireată? Delicată sau vulgară? Îndrăgostită sau profitoare? Diferențele majore între carte și film pun în valoare jocul actriței mai mult decât orice altceva. De altfel, e și natural: cartea a fost scrisă având în minte pe Marilyn Monroe, în timp ce filmul omite detalii, creând un personaj mult mai romantic. Pe de altă parte, se pierde și esența poveștii: accentul pe evoluția de la o adolescență dramatică la o tinerețe liberă de prejudecăți, dorința permanentă a lui Holly de evadare, capacitatea sa de reinventare- toate trăsături valoroase și care conferă cărții o profunzime aparte.

Un film clasic de Hollywood, un happy end neașteptat pentru cititori versus o carte despre evoluție și un personaj realist conturat – la prima vedere, pare că nu se potrivesc. Pe de altă parte, mie mi s-au părut a se completa perfect: cartea ca o continuare a filmului. În ea apar concluziile naratorului fără nume, în ea apare înțelegerea și acceptarea realității mai aspre decât imaginea visătoare și romantică a trecutului văzut prin ochii îndrăgostitului Paul Varjak. Dacă ignorăm detaliile, împreună relatează cursul aproape firesc al relațiilor de iubire -perspectiva filmului în care predomină optimismul începutului și fericirea ignoranței și perspectiva cărții în care predomină sentimentul poveștilor apuse și împânzite de gânduri și întrebări fără răspuns.

Citate preferate:

Trebuie să ai o fire simțitoare ca s-o poți aprecia, să ai un suflet de poet. Dar îți spun eu ce cred. Poți să-ți spargi creierii cu ea și n-o să te alegi decât cu o baligă pe tavă. Ca să-ți dau un exemplu ce fel de om e, așa cum o vezi acum? E genul de fată despre care citești prin ziare c-a sfârșit înghițind un tub întreg de somnifere. Am văzut mai multe cazuri de-astea decât poți număra pe degete. Iar puștoaicele alea nu erau nici măcar țicnite. Ea chiar este țicnită.

Nu, uite care e problema: polițaii nu vor decât să mă-nghesuie de câteva ori pe gratis și apoi să fiu martoră la proces împotriva lui Sally, nimeni n-are intenția să mă dea pe mine-n judecată, n-au nici cea mai mică umbră de dovadă împotriva mea. Mă rog, poate c-oi fi eu depravată până-n fundul sufletului, dar de venit ca martor împotriva unui prieten n-am să vin.

***Mulțumiri Dianei Șerban pentru desen!

Despre teamă

Despre: Formele fundamentale ale angoasei
Autor: Fritz Riemann

Există temeri legate de a îți pierde individualitatea și temeri legate de a fi prea diferit pentru a fi acceptat într-un grup, temeri legate de schimbări și temeri legate de stagnare. În fiecare dintre noi există tendințe contradictorii care ne fac nefericiți. Suntem ca un sistem de planete în care fiecare forță, fiecare mișcare își are rolul într-un echilibru delicat. Aceasta este metafora folosită de Fritz Riemann pentru a pune în discuție angoasele noastre contradictorii – metaforă care mie mi-a plăcut foarte mult – mi-a creat în minte o imagine mult mai clară a universului propriu. Deși publicată acum mai bine de cincizeci de ani, cartea este surprinzător de actuală – presupun că aceasta este o trăsătură a multor cărți care se dedică descifrării naturii umane. Am început să o citesc la recomandarea unui prieten, probabil fericit să mai scape, așa, de întrebările și problemele mele existențiale, care mai de care mai năstrușnice.

Aflăm din carte, poate deloc surprinzător pentru cunoscători în ale psihologiei, că majoritatea pornirilor noastre se datorează temerilor, fricilor de toate naturile. Tipurile psihologice în care pot fi împărțiți indivizii conform acestei teorii sunt patru, în concordanță cu angoasele spre care tind și care, în forme extreme, devin maladii în toată regula. Avem, astfel, personalitatea schizoida, cea depresivă, cea obsesională şi personalitatea isterică, fiecare dintre noi având câte un pic din toate, dar manifestând una mult mai pronunţat decât celelalte.

Descrierile lor sunt foarte clare și amănunțite, structurate pentru a obţine şi o aplicabilitate practică: în relaţie cu iubirea, cu agresivitatea, cu fundalul biografic şi exemple din cazurile întâlnite în practica autorului. Pentru tipul meu psihologic, descrierea mi s-a părut perfect valabilă: m-am recunoscut și am ajuns să înțeleg mai bine gânduri adânci și temeri profund înrădăcinate, am putut observa modul meu de a reacţiona în diverse circumstanţe şi cum am ajuns la el. E un pic trist să îmi recunosc puzderia de griji mărunte și inutile, care reușesc să mă copleșească, cumva, când le las să mocnească neexaminate timp îndelungat. Ce subliniază cartea este cum fiecare dintre noi este măcinat de ceva, altceva, în funcție de acest tip psihologic în care ne încadrăm. Pe măsură ce ne cunoaștem mai bine, învățăm să privim temerile ca pe provocări.

Exemplele specifice, care arătau cum evenimente privite ca lipsite de importanță pot marca profund un copil, declanşând, la adult, temeri iraţionale, mi s-au părut printre cele mai interesante, dar şi mai interesantă este ideea în sine: suntem atât de diferiţi, şi, totuşi, toţi facem alegeri zilnic, conştient sau nu, bazate pe teamă. Suntem atât de diferiţi, dar oricât evoluăm pe plan tehnologic, științific, toate temerile care ne macină rămân variaţii ale celor patru descrise aici.

Citate preferate:

Angoasa apare întotdeauna când ne aflăm într-o situaţie la înălţimea căreia nu ne ridicăm sau nu ne ridicăm încă. Orice dezvoltare, orice pas spre maturitate sunt însoţite de angoasă, deoarece ne duc spre ceva nou, care până acum nu ne era cunoscut şi stăpânit, spre situaţii interne sau externe pe care nu le-am mai trăit până acum pe noi înşine. Tot ceea ce este nou, necunoscut, tot ceea ce facem pentru prima dată sau trăim pentru prima dată conţin şi angoasă, alături de farmecul noului, de plăcerea aventurii şi de bucuria riscului.

Acolo unde trăim una dintre cele mai mari angoase, ne aflăm întotdeauna într-una dintre cele mai mari cerinţe ale vieţii; acceptând angoasa şi încercând să o învingem, căpătăm o nouă capacitate – fiecare stăpânire asupra angoasei este o victorie care ne face mai puternici; orice evitare a angoasei este o înfrângere care ne slăbeşte.

Screw it, let’s do it!

Despre: Screw it, let’s do it! Lecţii din şcoala vieţii
Autor: Richard Branson

Cărțile sunt atât de multe și din toate ai ceva de învățat, dar din când în când ai noroc să dai peste câte una mai specială. De ce sunt tocmai lecțiile de viață ale lui Richard Branson mai cu moț? Pentru că el, într-o viață, a experimentat tot ce se putea: a reuşit să facă o companie în fiecare domeniu la care te poți gândi (are peste 200), să cumpere o insulă (răutăcioşii ar spune că e doar pentru a scăpa de taxe, dar, după ce citeşti cartea, nu se poate să rămâi cu această părere), să traverseze Atlanticul în balon și, mai nou, chiar să pună bazele ideii de călătorie spațială de agrement. Dacă ştiţi filmul „Yes man”, nu cred că există în realitate cineva mai apropiat de această filosofie.

Fondator al Virgin Group, acest magnat englez a dovedit că nu se opreşte în faţa provocărilor, oricât de nebuneşti ar părea şi că înţelege din plin acel sentiment care-ti spune ca o viaţă ai si trebuie să încerci totul, iar prin carte a reușit din plin să își transmită energia, pofta de viață și aventură și tot amalgamul de idei îndrăznețe. Povești despre startul său în afaceri, felul în care relatează apariția ideilor sale în cele mai neașteptate momente, felul în care s-a folosit de aceste idei pentru a ieși din diverse încurcături, toate mi-au lăsat impresia omului pentru care cuvântul „imposibil” nu există în vocabular.

Cartea este structurată ca o destăinuire a lecţiilor sale de viaţă, idee care mi-a plăcut, mai ales având în vedere că povestirile îi fac portretul unui om, poate, și un pic teribilist. Pe de altă parte, mesajul său este că riscurile asumate sunt, de fapt, riscuri calculate. Şi totuși, tot nu ne putem opri din a-l admira pentru curaj. În ton cu personalitatea sa, cartea am simțit-o vie, cu treceri rapide prin abundența de idei, cu nimic superfluu și o comunicare directă, simplă și puternic emoțională. În acest fel, ea reușește să surprindă exact firea lui Richard Branson: cea de om al acțiunii, al faptelor, care va încerca mereu ceva nou.

La finalul cărții, pot spune că lecțiile rămân, într-un fel, pe plan secundar. Ce te cuprinde este entuziasmul său, sentimentul de invincibilitate pe care ți-l dă exemplul vieții sale, fascinația pentru libertatea de care dispunem toți în egală măsură și pe care nu o alegem de teamă, din dorința de siguranță în detrimentul posibilităților care au, implicit, și un grad de risc mai mare. Cochetarea cu riscul, cu ideea de acțiune fără o analiză detaliată, deciziile de moment, motto-ul „Screw it! Let’s do it!” fac toate parte dintr-un stil de viață pe cât de neconvențional, pe atât de atrăgător și tot pe atât de departe pentru majoritatea dintre noi, cei liniștiți și mereu nedespărțiți de tastatură.

Citate preferate:

Nu a fost mereu uşor. Dar când ai vise şi o perspectivă pozitivă asupra vieţii, ai ceva spre care să ţinteşti. Viaţa este exact despre muncă grea şi distracţie. Atunci când ceva încetează să mai fie distractiv, cred că este momentul să mergi mai departe. Viaţa este prea scurtă ca să fii nefericit. Să te trezeşti stresat şi mizerabil nu este un mod bun de viaţă.

%d blogeri au apreciat asta: